„Statul național și ideea sfârșitului istoriei”

Ideea sfârșitului istoriei a fost adusă în dezbaterea intelectuală occidentală în anii ‘90 ai secolului trecut, în momentul în care cercetătorul american Francis Fukuyama lansa provocatoarea sa lucrare intitulată Sfârșitul istoriei și ultimul om. Însă, ideea nu era nicidecum nouă în cultura occidentală. Primul care a lansat-o cu ecou a fost Alexandre Kojève, prin cursurile pe care le-a susținut în perioada interbelică la École Pratique des Hautes Études, Paris, în care interpreta Fenomenologia spiritului lui Hegel. Cursurile lui Kojève au fost publicate în limba română în anul 2018, iar doi ani mai târziu a fost publicată o carte de studii despre gândirea lui Kojève, intitulată Puterea conceptului. Proiectul intelectual al lui Alexandre Kojève. Având în vedere existența unui astfel de context intelectual, considerăm că este binevenită repunerea în discuție a ideii de sfârșit al istoriei și, în special, a relației care poate exista între sfârșitul istoriei și statul național.

Pentru elitele politice și intelectuale românești scopul principal al istoriei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost unul precis: obținerea independenței și unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat. Acest scop a fost atins după Primul Război Mondial, o dată cu apariția pe hartă a României Mari. Însă problema suveranității naționale nu a fost nicidecum epuizată în urma acestui eveniment. Ba, dimpotrivă, a izbucnit pe alocuri cu și mai mare virulență, fiind legată în principal de diversitatea provinciilor istorice care aparținuseră până atunci unor state diferite sau de ideea independenței economice. În perioada comunistă, ideea națională este repudiată radical în prima parte, pentru a reizbucni cu și mai multă vigoare în a doua parte a regimului comunist, contribuind la edificarea unei ideologii inedite pentru concepția comunistă asupra lumii: național-comunismul. Obsesia regimului pentru istoria națională și pentru împlinirea sensului ei se regăsește fără doar și poate în „mărețele” realizări ale epocii. Ceaușescu este proiectat de propaganda oficială nu numai ca un mare lider român, dar și ca liderul în persoana căruia se desăvârșește o istorie „milenară”. După căderea comunismului și aderarea la Uniunea Europeană, ideea de națiune sau cea a statului național devin secundare, atunci când nu sunt proscrise explicit. În prim plan trece demersul intelectual al deconstrucției acestei idei. Dacă, în termenii lui Kojève, Uniunea Europeană este o realitate similară unui „Imperiu latin”, care are drept scop depășirea statului național, atunci problema relației dintre statul național și sfârșitul istoriei apare oarecum de la sine.

Sunt doar câteva întrebări la care conferința de față își propune să caute răspunsuri. Fără îndoială, ele nu sunt singurele. De aceea invităm specialiști în științe politice, filosofie, istorie, sociologie, antropologie, comunicare etc. să ni se alăture în încercarea de a formula răspunsuri pentru astfel de întrebări.